Mariana S. Țăranu
„Eu am servit Țara, și nu persoane concrete care să-mi dea bani pentru aceasta...” Această afirmație a generalului Anton Gămurari deschide volumul Războiul și trădările. Mărturiile unui general. Pentru mine, ea concentrează problema care traversează întreaga carte: ce se întâmplă cu oamenii care apără un stat atunci când deciziile celor aflați la conducerea lui nu le oferă sprijinul necesar? [1, p. 2]
L-am cunoscut pe Anton Gămurari la 16 iunie 2017, în cadrul emisiunii Recurs la istorie, la „Vocea Basarabiei”. După emisiune, conversația a continuat. I-am propus să-și povestească experiența într-o carte. Între iunie și octombrie am realizat zece ore și douăzeci de minute de înregistrări, pe care le-am transcris, editat și organizat. Am păstrat vocea generalului, iar mărturiilor le-am alăturat interviurile radiofonice, discursul său din februarie 2017 și un studiu contextual. [1, pp. 10–12; 225–260]
Nu am urmărit numai recuperarea biografiei unui comandant. Am vrut să înțeleg cum a fost apărată independența Republicii Moldova și de ce experiența celor aflați pe front diferă atât de mult de formulele prin care războiul a fost ulterior explicat.
Independența proclamată și statul care trebuia apărat
În 1992, Republica Moldova era un stat recent constituit. Declarația de independență nu îi oferea automat control asupra teritoriului, instituții consolidate sau un sistem de apărare capabil să răspundă unei confruntări de asemenea amploare. Mărturia lui Gămurari arată această distanță dintre existența juridică a statului și capacitatea lui de a-și proteja cetățenii.
Generalul provenea din structurile Ministerului de Interne și comandase unități de poliție cu destinație specială. A vorbi despre contribuția sa înseamnă, așadar, a urmări și rolul poliției în apărarea ordinii constituționale, într-un moment în care structurile militare ale noului stat se formau. [1, pp. 7–8; 81–96]
În textul introductiv al volumului, istoricul Ruslan Șevcenco pune accentul pe capacitatea sa de a organiza rezistența și pe fidelitatea față de țară. Împărtășesc această apreciere, dar duc întrebarea mai departe: de ce efortul unui comandant și curajul subordonaților nu au fost însoțite de o coordonare instituțională pe măsură? Recunoașterea meritelor personale trebuie să deschidă analiza mecanismelor statului. [1, pp. 7–9]
Războiul se purta printre casele oamenilor
Gămurari insistă asupra particularității luptelor: ele se desfășurau prin sate și orașe, în apropierea gospodăriilor și pe terenuri pe care oamenii le cunoșteau din viața de fiecare zi. Nistrul era simultan obstacol, cale de trecere și linie de legătură între cei care luptau și cei care îi puteau ajuta.
În relatarea sa despre sectorul dintre Gura Bâcului și Răscăieți, descrie folosirea unor grupuri mici și adaptarea permanentă la teren. Explică de ce schemele militare învățate pentru operațiuni de mare amploare nu puteau fi aplicate automat: nu dispunea de aceleași efective și mijloace, iar luptele se purtau în localități. [1, p. 96]
Pentru mine, acest pasaj este important fiindcă aduce războiul la dimensiunea deciziei concrete. Comandantul trebuia să hotărască unde trimite oamenii, ce sprijin au și dacă misiunea poate fi îndeplinită fără pierderi inutile. O hartă de operațiuni reprezenta și gospodării, familii, drumuri către casă.
Această perspectivă nu înlocuiește documentele operative. Le pune întrebări pe care bilanțurile generale le pot ascunde: cine avea informația, cine își asuma decizia și cine suporta consecințele?
Ce înseamnă „trădare” într-o mărturie de război
Am ales titlul Războiul și trădările deoarece acest cuvânt revenea în conversațiile noastre. Gămurari îl folosea pentru a descrie ceea ce considera abandonarea oamenilor, divulgarea informațiilor sau decizii care subminau apărarea. [1, p. 11]
Un episod se referă la un plan de operațiune prezentat conducerii militare. Potrivit relatării sale, după expunerea planului a observat întărirea pozițiilor adversarului în zonele vizate. A interpretat succesiunea evenimentelor ca dovadă a unei scurgeri de informații și a refuzat să mai angajeze oamenii în acele condiții. [1, pp. 97–98]
Documentul ne permite să reconstituim ce relata comandantul și cum își explica anularea operațiunii. Nu permite, singur, identificarea persoanei care ar fi transmis informația sau stabilirea intenției fiecărui participant la ședință. Aceste întrebări cer ordine, rapoarte, corespondență și confruntarea mărturiilor.
Poziția mea este clară: acuzația trebuie investigată, iar indignarea martorului trebuie înțeleasă. În cercetare, „trădarea” se descompune în comportamente verificabile. O eroare, o decizie politică, incapacitatea de coordonare și transmiterea deliberată a unui secret nu sunt fapte identice, chiar dacă pe front pot produce consecințe la fel de grave.
Memoria păstrează și sensul experienței
Alessandro Portelli arată că sursele orale păstrează semnificația experienței, iar verificarea faptelor rămâne necesară. [2] Această observație explică de ce revin la felul în care Gămurari își construia povestirea: ce episoade repeta, unde își amintea numele unui subordonat și unde revenea la întrebări fără răspuns.
Între război și înregistrările din 2017 trecuseră douăzeci și cinci de ani. În această perioadă, experiența luptelor se suprapusese peste dezamăgirile de după război. Generalul vorbea ca participant și ca om care judeca retrospectiv raportul dintre sacrificiu și recunoaștere.
De aceea disting experiența directă, informația aflată de la alții și interpretarea ulterioară. Această lectură face mărturia mai precisă și permite dialogul cu alți istorici. Respectul pentru martor implică și explicarea limitelor a ceea ce putem demonstra prin vocea sa.
Responsabilitatea Rusiei nu dispare în spatele cuvintelor
În Argumentul cărții, am susținut explicit că evenimentele din 1992 trebuie înțelese ca război al Federației Ruse împotriva Republicii Moldova. Formula „conflict armat” descrie existența confruntării, dar nu explică singură cine a susținut militar separatismul și cum s-a constituit raportul de forțe. [1, pp. 10–11]
În hotărârea Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei din 8 iulie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat participarea unor forțe ale Armatei a 14-a la lupte alături de separatiști și transferurile de armament către aceștia. [3, § 380]
Această constatare independentă susține examinarea implicării militare ruse. Nu confirmă automat toate acuzațiile individuale ale generalului. Ea împiedică însă tratarea factorului militar extern ca simplu decor al unei confruntări locale.
Pentru mine, răspunderea decidenților de la Chișinău și implicarea Rusiei trebuie analizate împreună. Slăbiciunile instituționale explică vulnerabilitatea statului atacat; ele nu șterg responsabilitatea puterii care a sprijinit militar separatismul.
Încetarea focului și întrebarea despre „pacificatori”
În studiul contextual inclus în volum analizez acordul moldo-rus din 21 iulie 1992 și mecanismul de securitate instituit după încetarea focului. Participarea Rusiei la acest mecanism ridică o întrebare centrală: cum a ajuns puterea implicată militar în susținerea separatiștilor să participe la administrarea păcii? [1, pp. 258–259]
Această problemă apare și în întrebările generalului despre durata rolului de „pacificator”. [1, p. 252] Încetarea focului era necesară pentru oprirea pierderilor de vieți. Dar oprirea luptelor și restabilirea suveranității efective sunt două rezultate diferite.
Interpretarea mea urmărește această diferență: un aranjament care reduce violența poate, în același timp, să conserve un raport de putere creat prin intervenție militară. Istoricul trebuie să examineze ambele efecte, inclusiv din perspectiva cetățenilor care așteptau protecția statului.
Datoria față de cei care au apărat țara
Gămurari povestește că foștii combatanți continuau să i se adreseze pentru ajutor și că îl percepeau în continuare drept comandantul lor. [1, p. 219] Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai importante continuități ale cărții: responsabilitatea față de oameni nu se încheia odată cu retragerea de pe front.
Volumul este o sursă pentru înțelegerea războiului, a fragilității instituțiilor și a memoriei celor care l-au trăit. El păstrează întrebări care pot deveni teme de cercetare și aduce nume și experiențe înapoi într-o istorie adesea redusă la negocieri și formule diplomatice.
Acesta este și sensul prezenței sale pe blogul meu: să explic mecanismele dominației și consecințele lor prin surse și prin experiența oamenilor. Cercetările despre perioada sovietică și mărturia despre 1992 se întâlnesc în întrebarea despre putere, vulnerabilitate și apărarea demnității, fără ca epocile să fie confundate.
„Eu am servit Țara” este un crez personal. Citit până la capăt, el devine și o întrebare adresată instituțiilor: cum și-a îndeplinit statul datoria față de cei care l-au apărat?
Referințe
[1] Anton Gămurari, Războiul și trădările. Mărturiile unui general, mărturii transcrise și editate de Mariana S. Țăranu, Chișinău, Lexon-Prim, 2025. Trimiterile urmează paginația ediției finale: p. 2, crezul generalului; pp. 7–9, Ruslan Șevcenco, „Anton Gamurari: forța rezistenței pentru integrarea Moldovei”; pp. 10–12, „Argument” și „Cuvânt înainte” de Mariana S. Țăranu; pp. 81–96, rolul poliției și condițiile luptelor; p. 96, adaptarea operațiunilor la teren; pp. 97–98, planul de operațiune și presupusa scurgere de informații; p. 219, sprijinul solicitat de foștii combatanți; p. 252, întrebările generalului; pp. 258–259, analiza acordului din 21 iulie 1992 în „Post scriptum”. Data și editura: programul oficial Bookfest Chișinău 2025, https://bookfest.ro/bookfest-chisinau-2025-events.
[2] Alessandro Portelli, „What Makes Oral History Different”, text republicat din The Death of Luigi Trastulli and Other Stories: Form and Meaning in Oral History, State University of New York Press, 1991. Pentru verificarea factuală și specificul surselor orale: secțiunea „Should we believe oral sources?”. Reproducere integrală consultabilă: https://www.academia.edu/59004168/What_Makes_Oral_History_Different. Versiune PDF în platforma universitară DUTH: https://eclass.duth.gr/modules/document/file.php/KOM03271/%CE%A0%CF%81%CE%BF%CF%86%CE%BF%CF%81%CE%B9%CE%BA%CE%AE%20%CE%99%CF%83%CF%84%CE%BF%CF%81%CE%AF%CE%B1%203.%20portelli-what-makes-oral-history-different.pdf.
[3] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia, cererea nr. 48787/99, hotărârea din 8 iulie 2004, § 380. Text oficial: https://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-61886.